În data de 6 iulie, celebrul scriitor Viet Thanh Nguyen a venit la București. A participat la un eveniment organizat de Editura Art la Cărturești Verona. Mai jos, publicăm două articole scrise de doi scriitori care au luat parte la eveniment pentru Matca.
Experiența umană în context general
Microinterviu cu Răzvan Țupa realizat de Ciprian Măceșaru
Dragă Răzvan, m-am bucurat să te revăd în seara asta, la Café Verona, la un eveniment foarte important al acestei veri, o discuție cu Viet Thanh Nguyen, prozator care, pentru romanul său de debut, The Sympathizer (Simpatizantul), a primit, în 2016, Premiul Pulitzer. Să le spun cititorilor noștri secretul lui Polichinelle, și anume că premiul Pulitzer este al naibii de important. Spre rușinea mea, n-am citit un rând din literatura acestui domn. În România este publicat, datorită regretatei Laura Albulescu, la Editura Art, în colecția Musai. În afară de Simpatizantul (2017), care a fost tradus de Tatiana Dragomir, în limba română i-au apărut alte două volume, traduse tot de Tatiana Dragomir, Refugiații (2018), o carte de povestiri, și Devotatul (2023), un roman care, dacă am reținut corect, continuă Simpatizantul. Viet Thanh Nguyen este născut în Vietnam, în anul 1971. În 1975, părinții săi au ales să se refugieze în SUA. Viet Thanh Nguyen este un bărbat frumos și este un scriitor de mare succes. Asta e ce pot să spun eu. Acum e rândul tău. Cum ți se pare că scrie, despre ce scrie, cât de interesantă crezi că e literatura lui pentru publicul românesc?
Mulțumesc, Ciprian! Ai destul de rar ocazia să discuți față în față cu un autor al cărui prim roman este remarcat la Pulitzer. Iar în cazul lui Viet Thanh Nguyen este și mai interesant pentru că face parte dintr-o generație de autori americani cu ascendență vietnameză care s-au impus nu doar în lumea literară, ci și în fața unui public larg. Și mă gândesc și la modul în care un autor precum Ocean Vuong are fani în toată lumea și în România acum. Cred că a fost cea mai revelatoare discuție literară la care am participat în București. Și asta și pentru că am văzut la întâlnire un veteran din armata americană venit să întrebe lucruri legate de documentarea din romanele lui Viet. Dar și pentru că finalul discuției a inclus un student din Vietnam care a mărturisit drama propriei familii în război și a chestionat posibilitatea de a depăși trauma confruntării dintre Nord și Sud. Cărțile lui Viet traduse la Art chiar de acolo pornesc. Dar față de perspectivele pe care le primim de obicei legate de învingători și învinși, el mută accentul spre experiența umană în context general. În plus, fie că e vorba despre cruzimea confruntării cu prejudecățile culturilor pe care le admiri, fie despre drama marginalilor în societățile marcate de drama imperialismului, experiențele pe care le cartografiază scrisul său cu empatie și umor evoluează mai ales în zona identității. Ai spune că e greu să te raportezi în România la dramele mișcărilor afective postimperialiste. Dar personajele lui Viet depășesc tocmai perspectiva simplistă a etichetării victimă-agresor care a făcut regula peisajului postcomunist în România. Am citit cronici americane pentru Devotatul, al doilea roman din epopeea pe care o dedică personajului său ieșit din război și una dintre idei era că stilul său de a privi violența cu umor seamănă cu cel al lui Tarantino. Dar când citești în română îți dai seama că modul în care cei care suferă pot să provoace, la rândul lor, răul altora… te face să te gândești la personajele dintr-un film de Pintilie, Prea târziu sau O vară de neuitat. Pe mine mă interesează foarte mult și faptul că atenția pe care o acordă umanității dincolo de ideologii sau moralizare atinge direct distincția de care avem nevoie între identitatea bazată pe o rădăcină, de care au o nevoie nebună toate ideologiile, și identitatea formulată în contactul dintre culturi. Lucruri pe care le tot exersăm de la Poetica relației, de Édouard Glissant. Îți spun acum doar că părțile celui de-al doilea roman din serie sunt orientate de la titluri spre diversele forme ale persoanei I în engleză, franceză etc. Ca să ajungă la persoana a II-a în epilog. O să fii surprins când parcurgi cărțile lui Viet și de modul în care vin referințele literare în ajutorul lui, ba comentează o carte celebră din literatura universală, ba îți explică de ce sună mai bine cântat de o vietnameză un cântec pe care îl știi de la Nancy Sinatra, ori pur și simplu pune unora dintre personaje nume din cultura pop ori din cea înaltă. Nu te-ai fi gândit, sunt sigur, cât de amenințător poate să fie un personaj care seamănă cu Mona Lisa, de exemplu.
Critical love
Ion Pleșa
Joi, 6 iulie. 17:31, caniculă, 10 spectatori în sera de la Cărturești Verona. 17:45, sala e pe jumătate plină, apare un fluture care trece în zig-zag odată cu o adiere de vânt. La 18 trecute fix întâlnirea începe. Dacă aș apela la un clișeu aș spune: Nu îmi dau seama cum au trecut aproape două ore intense de discuții. Ei, dar timpul nu a trecut așa de ușor, a fost un eveniment care a solicitat din plin atenția celor din sală. Apucasem să urmăresc în prealabil câteva podcasturi cu Viet Thanh Nguyen, și aflasem că autorul are, pe lângă alte calități, prezență de spirit și umor. Cu asta ne-a câștigat și nouă încrederea din start. Întrebat, la început, de ce nu îi plac happy-endingurile a fandat elegant: „Dacă s-ar întâmpla să mor la București ăsta ar fi un sfârșit fericit”, stârnind zâmbete printre spectatori și captându-le astfel bunăvoința. Răspunsul lămuritor a venit însă repede: dacă la sfârșitul romanului său – după ce a trecut prin nenumărate încercări extreme – protagonistul trăiește, acesta poate fi considerat un final fericit. Vom trăi, acesta e finalul Simpatizantului. Avem nevoie de ideologie pentru a supraviețui, dar paradoxul este că oamenii vor corupe ideile, a spus mai departe Viet.
Ar fi mecanic și time consuming să mă țin în continuare de transcrierea răspunsurilor lui, deși cu siguranță travaliul ar fi benefic pentru a fixa mai bine unele intervenții. Totuși, nu pot ceda ispitei, trebuie să consemnez câteva idei menționate de invitatul serii. Unul dintre subiectele majore ale dialogului cu moderatorul Iulian Bocai și cu Victor Cobuz, Monica Cure, Mihaela Dedeoglu și Răzvan Țupa, a fost identitatea și statutul de refugiat. Pe pagina de prezentare, de pe FB, a lui Viet se găsesc aceste afirmații imperative: Don’t be a voice for the voiceless. Abolish the conditions of voicelessness instead. Este ceea ce a amintit, cu alte cuvinte, și acum faptul că nu se simte confortabil să fie identificat, prin comparație (de exemplu) cu scriitorul Jonathan Franzen, ca un scriitor vietnamezo-american, și, pe cale de consecință, că nu e de acord să fie etichetat și împins într-o cutie, datoria lui fiind aceea de a scrie ca oricare alt scriitor al majorității. E tonică această atitudine radicală, dar constructivă. Viet Thanh Nguyen are limpezimea morală a raționamentelor sale, spune clar și direct ce crede, bazându-se pe o judecată cuprinzătoare la scara istoriei, cum a făcut-o când a vorbit despre felul în care e perceput comunismul în Franța și America, sau despre cauzele războiul dintre Nord și Sud, din Vietnam.
Al doilea subiect important al discuției, acela al condiției refugiatului, a fost la fel de pasionant de urmărit. Văzând lucrurile din prisma a două identități contrastante, refugiatul din Simpatizantul are capacitatea de a își exercita empatia, una dintre caracteristicile definitorii ale literaturii, și romanul devine o reflecție asupra acestei atitudini. (Conform psihologului Daniel Kahneman, creierul nostru are două sisteme de operare, primul este al gândirii rapide, care nu necesită efort, și al doilea cel al gândirii lente, care necesită un efort de procesare. Pe plan afectiv am putea face o analogie între primul sistem și asumarea automată unei identități rigide, pure, respectiv al doilea sistem și acceptarea identităților contrastante, care presupune empatie, efort de înțelegere.)
Decidenții care iau hotărâri (în societate) sunt mai curând cei ce nu au puterea de a fi empatici, fiind captivii unei singure perspective.
Din dialogul care a urmat, au decurs alte și alte idei, naționalismul opus empatiei, refugiații priviți, nu ca niște obiecte de milă, ci ca niște actanți tragici, obligați să-și părăsească țara eșuată, și așteptând să fie salvați de niște străini, de altă țară. Implicațiile statului de refugiat, obligația acestora de a fi recunoscători celor cei primesc, restrângerea dreptului de a critica, colonizarea mentală, ierarhizările în funcție de locul de unde vine fiecare emigrant. Viet a deschis multora dintre cei prezenți o fereastră spre o lume problematică.
Aici este meritul lui ca scriitor, a găsit o modalitate de a atrage atenția asupra unor asemenea subiecte de dezbatere. Cum ar fi putut realiza asta decât ofensându-i, provocându-i să pună la îndoială dogma pe cei aliniați unei cauze bazate pe excluderea altor semeni, pe cei care și-au pierdut capacitatea de empatie devenind ipocriți. Dar există, o spune Viet, păstrând balanța justă și ipocrizia inversă, și perspectiva aceea de a-i considera pe emigranți niște îngeri care nu pot comite lucruri îngrozitoare, fapte reprobabile, ori care rămân totuși departe de coșmarul de colonizare.
În continuare, s-a vorbit despre resentimente din perspectiva generației care nu a cunoscut comunismul. Nu avem experiența bunicilor sau a părinților noștri, ca să le putem accepta resentimentele, dar refuzul de a urî ar trebui să fie un imperativ al prezentului, a mai spus autorul nostru, care nu crede în autenticitate. Este Viet 100% vietnamez când i s-a spus că e vietnamez pe dinafară și alb pe dinăuntru? Întrebarea ar fi la fel de îndreptățită, pentru realitatea noastră, dacă ne amintim de sintagma mândria de a fi român. În contextul acesta, discuția despre conceptul critical love a fost cred esențială și delicată. După cum spunea James Baldwin, a amintit Viet, tocmai pentru că îmi iubesc țara îmi rezerv dreptul de a o critica permanent – pentru a o face mai bună. (Avem și noi nenumărate exemple de intelectuali marcanți care au fost critici cu unele dintre tarele societății în care au trăit.) Trebuie să ne iubim țara, dar până în momentul când ea ne va cere să omorâm alți oameni și, ceea ce ar părea scandalos, poate chiar să o trădăm ca să o salvăm de ea însăși, a concluzionat Viet. Dar nu asta se întâmplă și în multe filme de acțiune americane? – adaug eu, ca să nu fim pudibonzi.
Întrebarea următoare a venit firesc: până unde putem merge cu criticarea societății în care trăim? A venit răspunsul eflectând la istoria personală și îmi dau seama că în ea converg întâmplări din istoria țării unde a emigrat familia mea, iar povestea a continuat cu detaliile aferente, de unde nu putem ignora – prin forța explicațiilor clarificatoare – rădăcinile istorice ale Americii, și pe cale de consecință, revenind la întrebare, critica nu se poate opri la un anumit moment, deci nu există sfârșit fericit, din acest punct de vedere.
Ultima parte a întâlnirii a fost dedicată întrebărilor formulate de cei din sală. La cea referitoare la capacitatea unor oameni de a face rău, Viet a spus ceva foarte important, referindu-se la 9/11, faptul că prin victimizare (proclamând unicitatea suferinței) ne justificăm dreptul de a face rău altora. Putem găsi și noi exemple, în acest sens, din istoria regiunii în care trăim, de reamintirea obsesivă a unor tratate semnate după un război pierdut. Astfel se întrețin resentimentele – statutul de victimă –, iar societatea aceea rămâne captivă în trecut.
Empatic, atent ca un spion, urmărind cu aviditate reacția spectatorilor, Viet Thanh Nguyen a deschis, fără complexe, multe subiecte de reflexie, pentru care ar trebui să-i fim recunoscători. Sfârșitul întâlnirii a fost unul fericit, dacă ne amintim cuvintele lui de introducere, autorul a supraviețuit întrebărilor primite din sală. Mai mult de atât, Viet a fost onorat, pentru cărțile sale și pentru întâlnirea aceasta consistentă de lungul șir de cititori aliniați în așteptarea unui autograf.
P.S.: Traducerea: da, e greu să traduci în timp real, dar au fost momente când (IMHO) accentul a fost pus greșit (să nu zic aiurea: christianity – anticreștinism???), ratând unele nuanțe sau sărind peste traducerea unor propoziții, nu în ultimul rând, a ciopârțit (prin întreruperile inerente) cursivitatea răspunsurilor. Păcat.
